Believe in yourself and you will succeed! Follow your dreams and you will be happy!


O toamna stresanta pentru o parte din proaspetii licentiati in Educatie Fizica si Sport a Universitatii Nationale de Educatie Fizica si Sport. Probabil nu din cauza volumului de invatat care pe parcurs s-a tot restructurat, ci din cauza simptomului de vacanta neterminata. Iesirea din starea de repaos si intrarea in starea de alerta mi-am programat-o treptat o data cu plecarea in ultima frantura de vacanta de la Oradea, ca sa am timp sa parcug tot si sa nu omit nimic.

Desi timpul intra la apa pe zi ce trecea, si ca „x”-uri in calendar dar si ca multe ore petrecute pe drum intr- alergatura permanenta am incercat sa imi mentin calmul , desigur erau si momente de dezechilibru in care ma pierdeam cu firea.

Insa la incheierea inscrierilor, apele s-au asezat lin si numarul a calmat pe toata lumea. Ne-am prezentat mai increzatori la primul examen, vorbesc de cel scris, pentru  ca cel oral abia si-a facut simtita prezenta. Am intrat, am vorbit despre mine, apoi am iesit si ne-am oprit la o vorba la Calise, cu toate ca in cei trei ani de zile, nu am trecut mai mult de 3 ori acolo.

Insa peripetiile se intampla mai la sfarsit, pentru a fi suspanul mai mare, pentru a fi emotia mai intensa. Cele trei saptamani dinaintea examenelor, au fost parca inghetate, desi timpul se scurgea in graba. Ce paradox. Ideea e ca, saptamana neagra, a trecut pe nesimtite, toata lumea astepta trecerea ei, si cand a venit nu a intarziat sa se prelinga in randuri scrise, in probleme rezolvate, in baremuri si punctaje.

Dar daca primele doua hopuri au fost trecute cu brio, cu subiecte usoare, cu concetrare maxima, nu inseamna ca starea „zen” va tine la nesfarsit. Acum parca prin ceata imi aduc aminte ca au fost niste zile de toamna frumoase, cu multe culori, cu dimineti friguroasa si dupa-amiezi aurii.

Ei bine, majoritatea cunoasteti misterul, insa trebuie sa il imprim si aici. Cel de-al treilea examen, numar de basm, cu multa magie, se face ca plec la fel in intarziere de acasa, insa suficient timp cat sa ajung normal. Ora de intrare in sala era 8:00. Toate le vad parca ar fi ieri. Ma misc greoi prin casa, nu ma hotarasc sa plec, verific si iar verific daca am luat tot. Pana la urma, la aceeasi ora, inchid usa pe dinafara, si ma urnesc.

Ajung la metrou intr-un suflet si la fel, metroul tocmai ce pleaca. Multumita pentru o secunda, ca ritualul de cu o zi inainte se repeta.  Deschid ochii mari, peronul este inca plin desi metroul pleaca. Hmm…. inaintez in graba cu gentuta rosie, toc toc, imi aud pantofii pe peron. Imi dau seama ca ceva rau se petrece, gandurile mele de saptamanile ce au trecut cu dezastrul de la metrou imi navalesc in cap (deseori ma gandeam cum se procedeaza la un accident sau ceva in genul, pentru ca sunt noua in calatoritul cu metroul). Aud prin zumzetul ce ma inconjoara ca la Piata Victoriei a avut loc un accident, insa se circula normal pana la Unirea.

Sufletul se cuibareste usor sub gulerul camasii, insa nu pentru mult timp. Ma misc frenetic pe peron nestiind ce varianta sa aleg, taxiul, sa mai astept metroul, balanta forever. Incetez cantarirea cand in spatele meu luminitele metroului se zaresc. Nu ma mai gandesc urc, ghinionul mai mare ar fi fost sa il opreasca si intre statii, insa acolo sus Dumnezeu a avut mare grija de mine. Inca un hop ce il trec cu un mare ajutor de Sus.

Piata Sudului, deja simt cum curg apele pe mine, Brancoveanu, am o gheara in piept… si vocea mecanicului: Trenul stationeaza pana la urmatoarele ordine. In starea de start fiins, imi iau picioarele la spinare si fac alergarea de rezistenta pe tocuri.

Ies la suprafata in ideea ca intersectiile sunt tot timpul pline de taxiuri. Normal de data asta nimic. Dupa ce parcurg statia de RATB dus intors in multimes de oameni, vine 232 in care ma napustesc prin multime. Sufletul mi-e iar in gat, apa imi curge pe spate. Eroii Revolutiei sunt la orizont…desi doar doua statii, masor distanta in coloana de masini. Sunt dezorientata.

Cobor cu acelasi impuls si traversez strada si linia de tramvai prin coloana, desi in general am oroare de asa ceva. Cativa pasi ma despart de City Mall, dar zaresc in trafic un taxiu cu beculet verde, verde de la salvare.

Impulsul nervis s-a transmis deodata cu stimularea receptorilor vizuali, asa ca mana era deja in aer. Acelasi mecanism si la sofer, asa ca masina se opreste iar eu iau cu asalt portiera. De emotie incep sa plang, incarcatura era prea mare. Ceasul arata deja trecut de si 20. Inca eram la capatul pamantului, la Eroii Revolutiei iar privelistea se arata cu beculete rosii…adica o coloana de masini.

Soferul ma linisteste, imi spune sa fac recapitularea ca de drum se ocupa el si sa ma gandesc ca sunt deja in sala. Fac o rugaciune si ma linistesc. Soferul continua povestitul si reuseste sa coboare nivelul stresului aproape de 0. Eram deja convinsa ca voi ajunge, ca voi da si ultimul examen si totul va fi bine.

Am ajuns pe 13 Septembrie foarte repede, iar de aici stradutele de poveste din spatele Mariott-ului de comunica cu Opera, m-au trantit direct in fata facultatii. Calma, uimita de extensibilitatea timpului, parca a trecut un an de cand intram la metrou si pana cand am coborat din taxiu, dar totusi in grafic: 8:03.

Ziua plina de surpriza nu se termina aici, insa partea gri se va preschimba in culori calde de toamna.

Plec destul de calma dupa o dimineata atat de zdruncinata spre scoala, si pe straduta spre Academia Miliatara pe care nu prea circula nimeni, ma intalnesc cu Iuliana Benghia. Foarte placut surprinsa pentu ca ii trimisesem recent mesaj pe Facebook, sa ne vedem. Si iata fara nici o programare fara nimic, hop top ne vedem. O revedere foarte incantatoare.Am impartasit intamplarile din cei trei ani in care nu ne-am prea vazut.

Mai fac cativa pasi cu zambetul inca pe buze, cu mers agale si cand colo, brosa cea galbena imi este remarcata. De cine?! De cine alta, decat Laura ce mi-a transmis aceasta pasiune pe vara. Foarte incantata si ea, uimita de asemenea de intalnirea neprevazuta, primesc din cele doua revederi numai energie pozitiva si imi gasesc cu adevarat echilibrul dupa o zi atat de incarcata emotional.

Nu puteam omite acest titlu, ce va avea rasunet in cariera ce se intrevede! La fel cum si admiterea la Facultate a fost scrisa posteritatii cu peripetiile ei.  Sunt pasi ce trebuiesc parcurci in viata, mai agale, mai in graba, in tensiune sau relaxare. Important e cum trecemi prin ei.

PS: Pozele formeaza un mix placut, desi sunt cu mult mai tarziu facute decat evenimentul tensionant, insa au rolul sa mai degajeze atmosfera plina de suspans! Prima este facuta in seara evenimentului.

Comments on: "Admitere cu peripetii ~ Performanta sportiva Fitness" (1)

  1. cristianletchin said:

    Wow chiar nu imi puteam imagina k s-a intamplat chiar asa in dimineatza cu al 2’lea examen scris… imi pare rau! In alta ordine de idei, important e k ai intrat. Felicitari !!! :*

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: