On my 24th birthday I received from my sister a smart phone. Until that day I was against sophisticated phones. In my opinion, phones were only to keep in touch with people and the camera to take pictures, but two different devices. Should I remember that, one of my nicknames was forever 63?! Now you know why! (mai mult…)
Întotdeauna mă întorc la Rodica Ojob Braşoveanu cu drag şi nerăbdare. Da, e ca un film serial la care aştepţi următorul episod. Desigur cartea face turul casei, avem astfel subiect de discutie şi de amuzament la întâmplările şi peripeţiile personajelor deja cunoscute şi analizate. Niciodată învechite, întotdeauna cu ceva nou şi surprinzător în rândurile când te credeai isteţ.
Planurile bine puse la punct, Melania si Mirciulică te vor distra copios cu ghiduşiile şi cu tacticile de „Mentalist” în rezolvarea cazurilor, desigur intrate fără voie in jocul făcut de scriitoare. Tipologiile create te duc cu gundul la vremuri trecute şi readuse la viaţă cu fiecare generaţie.
Anonima de miercuri m-a tranformat şi pe mine într-una, desigur, poveste veche. Nu revin încă la categoria ficţiuni reale, însă ar trebui să revin la scenariul poveştii după cartea asta.
Face parte din seria de giumbuşlucuri ale Melaniei. Recunosc, iar motanul gurmand il văd în orice coadă stufoasă care toarce. Nu foarte multe vorbe despre subiect pentru ca secretele nu au vârstă, iar scenariile ce pornesc de la secrete, de la istorii de familie sunt din punctul meu de vedere reuşite întotdeuana.
Citiţi-o, gustaţi fiecare indiciu, folosiţi orice pistă pentru rezolvarea cazului şi tot nu o sa reuşiţi să îi îndepărtaţi farmecul inconfundabil al Rodicăi. Iar când observi în metrou şi alte titluri ale ei, chiar în acelaşi vagon, un zâmbet larg de complice ţi se va afişa pe faţă fără să îţi dai seama.
Cred că am găsit soluţia pentru weekendurile în care nu poţi ajunge cu niciun chip pe munte. Ei bine, există un „drog” ce provoacă dependenţă în paginile scrise de Nestor Urechia ce te trimit pe creste de munţi şi îţi face inima să palpite de entuziasm. Am aflat de cartea asta de pe un alt blog, iar ideea m-a încântat într-atât încât am răascolit tot internetul numai să o găsesc degrabă.
Cu adevărat Nestor Urechia, ştia meşteşugul scrierii şi al povestirii. Cu ale sale descrieri şi povestiri cu tâlc te portă blând pe creste şi prin poieni, te desprinde de condiţia ta fizică. Mintea fascinată fiind de cele ce parcurge începe să transmită semnale eronate întregului corp, îl îmbată cu aer curat în nări, îi schimbă peisajele din faţa ochilor, auzul se gâdilă doar cu ciripituri si clipocit de apă.
Bat traseele de munte cu piciorul încă din copilărie, multe amintiri am de pe creste de munte, spaime şi bucurii dar şi nopţi dormite la „hotel CFR” dus-întors. Cu toate astea Nestor Urechia îmi povesteşte de Văi şi Poieniţe, de creste si Portiţe pe care până azi n-am reuşit să le parcurg. Cu siguranţă orice traseu aş face în continuare mă voi întoarce cu sfinţenie la cartea aceasta pentru a dubla doza de bucurie.
Anotimpurile se perindă prin faţa ochilor tăi, chiar dacă eu am fost până acum doar excursionist de vara-toamnă. Mi-am propus să descopăr minunatele poteci şi în celelalte două anotimpuri atât de fascinante în natura. În primăvara asta vreau musai să vad o poieniţă pictată din petale colorate. Vreau să văd brânduşele mele dragi, vreau să miros narcisele montane sau să îmi cern visele prin sita zânelor. Un alt blog mi-a fost foarte util în cunoaşterea multor specii.
Memoriile lui Nicolae Gelepeanu ne aduc în prim plan Bucegii aşa cum erau ei înainte ca turismul şi civilizaţia să îi bântuie fără de maniere. Traseele şi potecile fără de marcaj, inima sălbăticiei. Se continuă acţiunea în acelaşi tablou însă descris de „Robinsonii Bucegilor” prieteni excursionişti ce se iniţiază unii pe alţii in frumuseţile Bucegilor cât şi transmit iubrea de natură din tată în fiu şi mai departe. 
Ce mai o călătorie cu sufletul, cu mintea care desigur după ce va termina de citit, va făuri planuri si planuri şi va avea bocancii la uşă gata de plecare. Pentru că vreau să vă conving că e scrisă fascinant, voi lăsa în continuare citatete subliniate de mine.
„-Zânele tării noastre se adunau pe vremuri. în toate toamnele, într-un loc pe care nu-l cunosc tocmai bine dar care era poate, în Poiană la Anini, din Valea Cerbului. Acolo după porunca zânelor, cerneau, prin sita scaiului ăsta, gândurile oamenilor. Erau gânduri bune şi rele, doar cele bune treceau prin scai.”
Poveşti din popor, arhaisme şi regionaliste înfloresc oe buzele scriitorului iar tu cititorule, vei rămâne fermecat pentru totdeauna.
„De îndată ce primăvara s-a arătat, simţ cum mă furnică prin picioare, nu mai pot sta locului. Trebuie să mă sui pe Bucegi.” – cam aşa şi eu încă din prima zi de primăvară.
„Bietul câmpean, neştiutor al tainelor munţilor, privind lanţul Bucegilor nu desluşeşte decât un zid uriaş, pe faţa căruia nu-i chip să te urci, dar munteanul râde pe-nfundate. căci ştie el mai bine.”
„-Chiar aşa, aerul ăsta care ne învioreză plămânii, ne ia de pe spinare povara câtorva ani de viaţă! ”
„Maică Precistă, cum de v-aţi căţărat prin locuri atât de urâte? – Căutăm o comoară. -O fi…şopti ciobănaşul dând din cap cu neîncredere. -Băiatul ăsta nu-şi închipuie tălmaci Andrei, că noi vorbim de astă comoară: sănătate şi voie bună.”
„…Umbletul pe jos, cel mai frumos, cel mai sănătos, cel mai cu folos, că toate le vezi, toate le cercetezi, toate le priveşti mai de aproape, ceea ce-ti aduce dulce plăcere şi cea mai bună sănătate.” Vornicul Iordache Golescu
„-Aşa-i la munte, lămureşte Sava. Într-un răstimp de câteva minute se perindează toate anotimpurile.”
„-Partea I a acestei lucrări o închin cu evlavie Bucegilor cari mi-au hărăzit cele mai feiricite clipe ale vieţii mele.”
„Cu tine am petrecut nopţi senine sub cer ţintuit cu mii de diamante sau în bordeiaşe ciobăneşti părăsite, în care, pe lângă vâlvătaia focului de jnepeni din vatră, stam în cămaşă asscultându-ţi cu drag snoavele… Într-un cuvânt ţie îţi datorez că m-am pătruns de duhul muntelui şi fericit am fost.”
Şi nu pot încheia, deşi cu greu mă despart de minunăţiile munţilor trevuie să pomenesc de capitolul ce sfârşeşte vraja. El se intitulează „Pseudoturistul român” şi face o analiză şi o descriere amănunţită a tipurilor de turişti, în special a celor ce nu ar avea ce căuta pe poteci şi creste şi care sperăm că într-o bună zi se vor mulţumi doar cu un grătar şi o bere la poale.
Umor? Găseşti în dialogurile personajelor şi în poveştile cu tâlc, te ţine vesel. Dorinţa? Ţi-o aprinde la maxim! Amintiri? Desigur şi tu le ai pe ale tale, ei primeşte-l dragă cititorule pe Nestor Urechia, să le împărtăşească pe acelea din vremuri ce tu nu le-ai prins.
N-am să mai spun decât, La drum Cireşari!!!
Mă amuz de fiecare dată când îmi amintesc de fobia mea din anul întâi de facultate de a intra neinsoţită la metrou. Nu stăteam prost cu orientarea, având în vedere că deja băteam Bucureştiul la picior, însă când intram la Metrou se rupea firul. Domnule şi când spun că se rupea firul, parcă orice informaţie utilă legată de traseu intra pe o ureche si ieşea pe cealaltă.
Anii ce au trecut şi împrejurările, mi-au dat experianţa şi ocazia să învăţ rând pe rând în fucţie de nevoie toate staţiile. Ce mai pui că în ziua de azi este singurul mijloc de transport ce îl folosesc cu regularitate pe lângă mersul pe jos.
În toamnă am primit si o carte „Drumeţind prin lume” se numeşte iar prima povestire m-a fascinat. Povestea ne ilustrează inceputurile lucrului în subteran pentru construirea metroului, prima frază sună aşa: „În decembrie 1981, s-au împlinit doi ani de când capitala are metrou, intrând astfel în rândul celor 60 de oraşe ale lumii care, la ora aceasta, sunt dotate cu un asemenea mijloc de transport în comun.”
Pot să spun ca povestirea din carte m-a fascinat. Istoria şi amintirile poate ale multor români de a călători pentru prima dată cu metroul, primele turnichete ce permiteau accesul pe peron în urma introducerii monedelor de 1 leu, sau poate entuziasmul de a inaugura o noua staţie.
Primul tronson inaugurat a fost cel dintre statiile Semănătoarea (Petrache Poenaru) si Timpuri Noi ce străbate 8 kilometri alaturi de l Dâmboviţa. Mecanicul povesteşte cum garnitura este făcută la Arad, iar statisiticile arătau pe vremea celor 5 staţii 200 000 de calatori pe luna. Planificarea construcţiilor a fost făcută ţinând cont de populaţia din oraş şi necesitatea acestora, aşadar a apărut necesară legarea tronsonului II cu staţia terminus Republica, importantă zonă industrială pe atunci.
Zâmbesc citind pentru că sunt chiar în drum spre Eroilor drum ce îl parcurg zilnic spre şcoală. Afişul cu lucările de la noua magistrală Drumul Taberei îmi sare mai repede în ochi din decor azi, se pare că istoria se repetă. Citind aşa mă gândesc că fac o dublă călătorie fiind chiar acum în metrou. 
Nu a trecut multă vreme de când inchisesem cartea cu pricina, când alergam spre metrou. Mă răzgândesc brusc privind ceasul de la turnichet. E devreme, am timp sa îl iau şi pe următorul. Pe când metroul în loc să plece mai departe, stă, nu sunt invidioasă am hotărât să îl iau pe următorul însă invitaţia mecanicului de tren să îmi incep călătoria de data asta chiar de la pupitru e de nerefuzat. Un pas mare şi sunt înăuntru.
Începem incursiunea prin tunel iar mie parcă nu îmi vine a crede că imi văd visul cu ochii. Fată de CFR-ist fiind, sunt pasionată de trenuri, de locomotive, de legănatul vagoanelor ce îmi insoţeşte orice călătorie reuşită. Ei şi iată fără niciun fel de sforţare sau planificare mă văd la pupitrul care anunţă fără nici o grabă staţiile.
Nu las să se risipească ocazia de a vorbi cu mecanicul având în vedere că o staţie este parcursă în aproximativ 2 minute. Aflu că mecanicul binevoitor, lucrează pe aceeaşi magistrală Berceni-Pipera de când a fost dată în folosinţă. E de aceeaşi vârstă cu tata şi imi aduc aminte din copilărie când ne-a povestit că a a vut ocazia după terminarea şcolii să rămână să lucreze la metrou însă s-a întors în Medgidia. Alegerea tatei mă face să apreciez mai mult mersul cu trenul pe rute lungi şi bucuria de a claxona pe o locomotivă Diesel în drum spre Tulcea, drum ce cu drag ni-l amintim cu toţii.
Cartea povesteşte despre Magistrala I, pas cu pas. Completarea ei a venit in viu grai de la omul ăsta care din 1986 cutreieră măruntaiele Bucureştiului. La sfârşitul lui 1983, magistrala I avea o lungime de 28 de kilometri şi un flux de călători 700 000 pe zi, având un număr de 40 de trenuri pe oră şi sens la un interval de 90 de secunde.
Povestea continuă, responsabilitatea mai mare pentru mecanic, el aflându-se mai aproape de călători şi trecerea de la lumina artificială, la intuneric face ca tura să fie destul de greu de suportat. Imi atrage atenţia la diferenţa dintre tunelul circular si cel dreptunghiular, ne întâlnim chiar şi cu un metrou ce vine grăbit de pe sens opus. Aflu şi de „salvatorii” de la metrou, oamenii ce se ocupa de lucrurile căzute pe linia metroului. Avem un caz transmis chiar acum prin staţie, problema e rezolvată până să ajungem în staţia cu pricina. 
Deşi aş continua plimbarea până la terminarea turei, mă simt chiar de la prima staţie şi îl rog să mă anunţe când să mă dau jos şi să trec în vagon. „-Ei, dar mai sunt de spus niste povesşti, unde cobori? -Piaţa Victoriei, dar e ceva până acolo! Să nu vă fac probleme! -Ei, Piaţa Victoriei e numai bine, ai peronul pe parteadreaptă pe unde ai urcat!”
Mai imi spune de construcţia staţiei Piaţa Romană (care a creat probleme, nefiind acceptată pe magistrală de la început, iar construcţia ei ulterioară a facut-o mai dificil de plasat), de magistrala ce pornea spre Şoseaua Giurgiului şi al cărei plan a fost abandonat, de dificultatea lucrărilor pentru magistrala din Drumul Taberei, mai arunc o privire spre acul vitezometrului care nu a depăşit 75 km la ora.
Urmează staţia Piaţa Victoriei cu peronul pe partea dreaptă, ceea ce înseamnă că plimbarea mea la bussiness class ia sfârşit, însă mă umple de o bucurie nemărginită. Sunt atât de recunoscătoare pentru bucuria asta neplanificată şi căzută ca din senin.
Ma întreb de ce nu s-ar mai scris o carte sau măcar nişte articole, interviuri cu oamenii ce se ocupă de drumul nostru spre serviciu sau spre casa din fiecare zi. Mi se pare fascinant, iar ultima frază spune aşa: „Fiecare staţie nouă reprezintă o imagine durabilă, o imagine a unui nou episod din marea luptă pentru autodepăşire.”
Recent când ne povesteam peripeţiile cu alergătorii de miercuri seara am aflat că garniturile noi ale trenurilor au denumiri de oraşe şi de flori. Poate asta îţi va da o satisfacţie mai mare într-o zi aglomerata.
Am mai citit aici si aici. Nişte lucruri extraordinare! Pozele sunt preluate de pe wikipedia.
Desi titlul părea sfidător pentru vremea de afară până acum câteva zile, iat-o şi pe asta dată gata în luna ianuarie. Subtitlul ei sună aşa: „Gândurile unei femei care mai are ceva de spus”, intră la categoria cărţilor jurnal ce ne aduc în faţă povestea femeilor ce au reuşit să îşi schimbe viaţa, să se redescopere şi să se regăsească. 
Anul lui Joan la malul marii incepe in luna septembrie când se decide să stea la casa de vacanţă din Cape Cod pentru a îşi regăsi puterea interioara. Această decizie o ia în urma ofertei soţului ei de a pleca într-un alt oraş fiind detaşat cu serviciul. Cei doi băieţi ai lor fiind aşezaţi deja la casele lor, consideră că este momentul perfect pentru a încerca o redescoperire, o limpezire a minţii.
Mi-a plăcut cartea, are partea sa unică cu lipici, şi anume comparaţiile atât de plastice şi de frumos picurate în mintea cititorului.
N-am vrut să plec de la Târgul Kilipirim astă toamnă cu mâna goală, aşa că m-am pricopsit cu cartea asta scoasă la editura Curtea Veche. Se citeşte foarte uşor datorită scrisului şi aranjării în pagină, dar mai ales datorită conţinutului ce se mulează ca o mănuşă.
Câte o cochilie de melc delimitează lunile unui an întreg, plin de activităţi de redescoperire şi de regândire a sentimentelor. Desigur pentru un start bun ai nevoie de citate motivaţionale, acestea îţi vor da şi ele imboldul la începutul fiecărei luni. 
Veţi descoperi cu plăcere citind că Joan este o femeie dedicată, implicată total în ceea ce face. Aşa o găsesc primele rânduri în carte, o soţie devotată, o mamă care a fost trup şi suflet întotdeauna pentru binele celorlalţi, persoana ei în plan secund. Desigur toate astea vor duce la decizia de schimbare radicală.
Cu cât vei avansa în lunile anului, te vei simţi din ce în ce mai confortabil, poate pentru că şi tu vei făuri un plan de regăsire şi de redescoperire a lucrurilor ce te fac fericită!
Iată în continuare câteva citate ce pe mine m-au mişcat, m-au mângâiat, m-au învelit cu cuvinte frumoase:
„Animalele ne pot ajuta în vieţile noastre cotidiene, în visurile noastre, în meditaţii. Deoarece au fost create înaintea oamenilor, ele sunt mai apropiate de SURSĂ şi pot acţiona ca nişte aliaţi, îndrumători şi prieteni în căutarea plenitudinii noastre.” – o femeie inuit
„Nu putem scrie în apă, nu putem sculpta în apă. Natura apei este să curgă şi aşa ar trebui şi noi să tratăm emoţiile vieţii, negative sau pozitive. Să nu le negăm, ci să le lăsăm mereu să plutească şi să se ducă mai departe.” – anonim
„Lacrimile, ascunse parţial în spatele ochelarilor de soare, îi curgeau pe obraji când ne-am luat la revedere. Te simţi aşa de bine şi de uşurată când faci schimb de adevăruri cu un prietendrag, când eşti cu cineva căruia nu trebuie să-i justifici totul.”
„Simplul act al căutării pune lucrurile în mişcare.”
„Învăţ că lucrul care este cel mai important nu este ce anume fac pentru a mă întreţine, ci ce anume voi deveni în acest proces.”
„Culesul scoicilor m-a învăţat că toate vin la vremea lor. Să forţezi lucrurile înseamnă să acţionezi împotriva instinctului şi a elementelor naturale.”
„Este uşor să trăieşti în lume după opinia generală; este uşor să trăieşti singur după opinia ta; dar un om mare este cel care, în mijlocul mulţimii îşi păstrează în cel mai plăcut mod independenţa singurătăţii.”- Ralph Waldo Emerson, Self reliance;
„Dacă poţi risca să te pierzi undeva toată ziua, poate poţi deschide calea care te pune în legătură cu profunzimile tale.” Anonim
„-O, dar mereu trebuie să păstrezi o parte a ta, care nu priveşte pe nimeni. În clipa în care îi aduci pe ceilalţi în mijlocul secretelor tale va trebui să renunţi la o parte din tăria ta(….) Aici, unde, în cea mai mare parte, lucrurile sunt ascunse, nu vizibile, mi-am amintit că un tovarăş al misterului este liniştea; că a s şti mai puţin şi a te minuna mai mult îţi oferă satisfacţii.”
„Niciodată nu mi-am acordat cu adevărat timp pentru a admira spectacolul luminii oferit de soare atunci când apune şi când noaptea se instalează. Soarele care tocmai a dispărut, a lăsat un cer pictat cu auriu, roz, portocaliu şi purpuriu înainte de a deveni un albastru melancolic, ca mai apoi să se transforme în tonurile mai închise ale amurgului.” – de fapt pe mine mă fascinează acest proces şi mă opresc şi în mijlocul străzii dacă e să vad acest spectacol.
„Sunt extrem de mulţumită, liniştită în singurătatea mea senină. Joan mi-a spus odată că, în greacă, rădăcina cuvântului #singur# înseamnă întreg.”
„Ascultă spiritul călăuzitor când îţi vorbeşte, sau va trece mai departe, şi o să pierzi cuvintele lui, momentul când ai fi putut face ceva.”
„Mi se pare că mennirea unei femei care mai are ceva de spus este de a-şi da seama că viaţa ei este o lucrare continuă, permiţând ca fiecare trecere, evoluţie, experienţă să îi îmbogăţească sufletul cu înţelepciune.”
„Trebuie să trăiesc câte puţin în fiecare zi, să salut soarele când răsare şi să mă bucur de apusul lui, să înot goală să beau o gură de cafea sau de vin pe mal, să dau naştere unor idei noi, să mă admir, să vorbesc cu animalele, să meditez, să râd, să am curajul de a accepta aventuri. Trebuie să încerc să fiu moale nu tare, fluidă nu rigidă, tandră nu rece, mai degrabă să caut nu să găsesc. Am fost îmbrăţişată de mare, pusă la încercare de elementele ei, golită de anxietate, curăţată cu gânduri proaspete. În acest timp m-am redescoperit pe mine.” – îmi aduc aminte excursia din Grecia si cu cât mi-a îmbogăţit sufletul săptămâna petrecută la malul mării. Sau mă mai gândesc la frânturi de drumeţii la munte, cărări presărate cu gânduri pure si curate, sclipiri de stele la miez de noapte… şi câte şi mai câte.
„Am trecut prin multe, s-ar părea. Acum un an, mânioasă şi disperată aş fi divorţat bucuroasă. Dar letargia şi oboseala au prevalat. Separarea şi singurătatea ne-au vindecat. Nu e vorba de a pune punct căsniciei, ci rutinei în care ne aflam, care ne cuprinsese.”
„Dacă voi trăi fiecare zi conştient, sunt convinsă că până şi cea mai obişnuită experienţă va fi plină de semnificaţii.”
Şi pentru că este o carte deosebită vine în ajutorul cititorilor cu câteva întrebări de dicuţie, punct de pornire pentru călătoria voastră!
Veverita's Blog 