My first steps on Baiului Mountains

It is well known the fact that I have restless legs and a strong desire to go on mountains. Ooh, I would never miss a free weekend to go on mountains. I feel blessed to have this seed of reconnecting with the nature and essence of life around us.

I know that I inherited this way of living from my family, from my fathers stories and diaries (when he was my age). I know that every single trip planned while living in Medgidia was a very exciting celebrating. The announce that we are going on the mountains the next day, was making me nervous, couldn’t wait more.

Info Trip AREFU ~ Sol Turism si Aventura in Natura ~ 16-17 Noiembrie 2013

Sau cum am reusit sa ajung pentru a doua oara la Barajul Vidraru in mai putin de o saptamana. Daca anul trecut a fost unul foarte plin, cu examene si sesiuni de invatat nereusind sa plec nici macar intr-o excursie cu copiii mei, ce sa mai vorbim de tabara.  De data asta am luat decizia sa ma pregatesc din timp, sa consult oferte chiar sa experimentez pe pielea mea activitatile. Va dati seama cu usurinta ca am spus da Info Tripului organizat de Agentia Sol Turism. (Multumesc pentru invitatie Claudiei Ciobanu).

Era vineri seara, ca de obicei bagajul la usa si gandul pe drum. Singura reprezentanta a Scolii Gimnaziale I G Duca in aceasta excursie,  ma vad in situatia sa imi exercit aptitudinile sociale in zilele ce urmeaza, entuziasm fara margini.

Prezenta e facuta, autocarul porneste pe un drum cunoscut, desi l-am mai parcurs o singura data imi sar in ochi aceleasi detalii din decor. Zambesc, mi se pare ca saptamana asta a fost scurta cat am clipit o singura data.  Momentul prezentarilor sparge gheata in autocar si veselia creste in intensitate.

Ne-am hotarat aranjarea in camere insa sunt deschisa sa cunosc pe toata lumea. Doar suntem intr-o excursie.

In articolul trecut nu reuseam sa imi amintesc cuvantul buclucas Arefu, hidrocentrala de la Arefu, iata ca acum trec iar pe langa ea ca sa consolidez notiunile.

Primul popas il facem la Manastirea Curtea de Arges, pentru mine este prima vizita. Avem parte si de explicatiile unui ghid asa ca ma impresioneaza foarte mult Evanghelia pictata de Carmen Sylva (Regina Elizabeta). Detaliile si caligrafia ma tin in loc in fata vitrinei. Culoarea marmurei verzi predominanta in Manastire ma linisteste si ma interiorizeaza mai mult. Aflu mai apoi ca cele 12 coloane ii reprezinta pe cei 12 apostoli si sunt sculptate dintr-un bloc de piatra.

Desigur Legenda Mesterului Manole este una universala si ea se regaseste si in alte tari ca Bulgaria si Macedonia. Numele mesterului, Manole, vine de la Emanuel care in traducere inseamna „Cu noi este Dumnezeu”. Astfel ca atunci cand Matei Basarab a fost intrebat cine l-a ajutat sa ctitoreasca manastirea, acesta a raspuns Mesterul Manole.

De asemenea turlele rasucite, mozaicul din interior ne amintesc de influentele sarbesti, rusesti ce se intrepatrund cu cele arabesti.

Ajungem in satul Capataneni unde urmeaza sa fim cazati si sa luam parte la activitati. Sutem intampinati cu bucate traditionale la Pensiunea Dracula.  Ne dezmortim picioarele la aer curat, o vreme atat de placuta pentru luna noiembrie. Dupa ce vizualizam camerele atat din Pensiunea Dracula cat si de peste drum din complexul nou (mobilier si cladire noua, cu un miros de lemn proaspat si curat)pornim spre Lacul Vidraru. Lac ce il vad acum mai luminos mai stralucitor avand soarele sus. O scurta excursie pentru schimbarea peisajului si desigur pentru o poza de grup.  Albastrul ce te inunda din apa si din cer, o imagine ce se repeta si se repeta la nesfarsit prin reflexia cerului in apa. O imagine ce o iei in suflet pentru a te scalda in liniste.

Ne-am intors in campus pentru a lua parte de diferite atelire educative si activitati recreative, o demonstratie scurta a ceea ce pot face copiii veniti aici, ateliere organizate de Aventura in Natura. Timp de o ora si jumatate pana ce intunericul s-a lasat peste sat ne-am indulcit cu kurtos kolacs facut in atelierul de bucatarit ca mai apoi sa avem energie pentru atelierele Aventura in natura: tiroliana, escalada pe perete, tir cu arcul. In sfarsit, m-am pus in miscare asa cum venisem pregatita, mi-era dor de catararea pe perete asa ca nu m-am lasat pana nu le-am incercat in diferite randuri.Doar  intunericul, a reusit sa ne desprata de cele trei ateliere.

Am intrat la caldurica si am participat la prezantarile ofertelor de tabare, excursii si activitati de timp liber. Imaginile ne-au readus veselia si cheful de duca iar echipa de animatori era acolo pentru a da stardul distractiei, pentru ca suntem aici intr-o tabara adevarata.  Gandul parca imi cutreiera pe varfuri de munte.

Dupa cina am dat startul cu adevarat petrecerii, avand acolo o formatie ce a stiut sa imbine melodiile si stilurile pentru a ridica  toata lumea de la masa. Pentru mine nici nu e greu, aveam deja dansul in bocanci asa ca am „dantuit” de zor toata seara. N-am ramas nedansata, sau invers n-a ramas nimeni nedansat, mi-am gasit nasul de data asta.

Cetatea Poienari sclipea in noaptea adanca de sus de pe munte, iar stelele faceau si ele hora in constelatii. Cerul la munte m-a fascinat intotdeauna, asa am ca am adormit cu gandul la Cetate. 

Tot pentru ea m-am trezit cu noaptea in cap. Am privit-o si atat. Nu am urcat nici de data asta scarile pentru a o vizita. Singurul lucru ce mi-a scapat in excursia asta. Data viitoare nu mai scapa.

In cea de-a doua zi am parcurs drumul pana la Bran- Simon. Un peisaj superb, iar eu daca in toti anii astia m-am plimbat doar cu trenul, am ajuns de data asta pentru prima data prin Campulung, Dragoslavele, iar mai apoi am parcurs culoarul Rucar-Bran.  Pestera Dambovicioarei am vazut-o acum ceva ani, insa acum am traversat Dambovita putin mai la Vale intr-un peisaj de toamna tarzie cu contraste de culori.

Mai apoi apropiindu-ne de Simon, intreg masivul Piatra Craiului a clipit din zare, un adevarat spectacol.Peretii albi, drepti, falnici s-au insirat la orizont.  Am oprit la poalele Bucegilor unde am vizitat pensiunile de cazare. M-a impresionat intr-adevar spatiul verde de desfasurare dedicat activitatilor in aer liber.

Inserarea s-a lasat, iar noi ne indulceam cu Cozonac si vin fiert de la Mama Cozonacilor. Un paradis la piciorul muntelui. Am continuat veselia in autocar cu cantece, povesti si jocuri. Am cunoscut oameni deosebiti carora le multumesc, am auzit intamplari din Medgidia anilor ’70, am intalnit colegi din domeniul educatiei fizice, am legat noi prietenii si colaborari, am petrecut doua zile splendide organizate foarte bine de catre Agentia SOL Turism si Aventura in Natura. Impreuna au reusit sa ne binespuna si sa ne faca sa ne simtim grozav.

La multi ani SOL Turism, azi e ziua ta! La cat mai multe excursii reusite!! Multumesc Aventura in Natura pentru un weekend in miscare!

London Museums and parks ~ Second Day, October 2013

Hey Hey Hey, Hai in Londra daca vrei! 🙂

Update: Aaaaah sa nu uit, asta e melodia ce am fredonat-o in Londra! „So how can you tell me you’re looooonely/ And say for you that the sun don’t shine?”

Ei bine, a doua zi de weekend si ea, am fugit cu Ivo intr-o alta escapada in Londra. Daca vremea pana acum m-a surprins ajungand seara pe luna plina in Guildford faptul ca am plecat gatite cu rochite si scaldate in razele soarelui asta a pus capac. Un capac vesel si jucaus cu cer senin.

Trenurile au fost indeaproape analizate de mine, pasionata de mersul cu trenul asa ca asta a fost ziua cand am circulat foarte mult cu metroul. Daca vreti sa mergeti intr-un city break in Londra tineti minte atunci ca pe weekend daca iti cumperi un bilet de tren (asa cum am facut noi venind din Guildford) poti cere si metrou inclus la acelasi pret. (adica economisesti 8 lire pentru sufletul tau).

Stiind programul muzeelor care se inchid in jurul orei 17, am inceput cu ele. Si ce alta alegere sa cucereasca topul muzeelor de pretutindeni, Science Museum. Locul de joaca al multor copii londonezi. M-a impresionat foarte mult purtarea uniformei ca un element de distinctie intre scoli, colegii, gradinite etc. Foarte colorate, vesele si purtate chiar si de profesorii insotitori, esarfele au facut valuri in capul meu. Stiti desigur,  esarfe in stiul cercetasilor.

Iar cum stiinta trebuie incercata, probata, simtita ei bine, interactivitatea muzeului atrage un numarul mare de vizitatori. Mi-ar placea sa particip la reamenajarea muzeelor din Romania si schimbarea mentalitatii romanesti unde: nu vorbiti, nu atingeti si nu va apropiati indeparteaza de fapt noua generatie de placerea de a vizita un muzeu.

Galagie, vanzoleala, forfota denota dorinta vizitatorilor de a invata. Activitatile interactive dedicate celor mici ii pot tine ocupati chiar o zi intreaga. De retinut aici este faptul ca intrarea este si ea gratuita.

Muzeul de Stiinte Naturale un Antipa de proportii mult mai mari era si el in plina agitatie si descoperire. Intrarea se face din spatiu, intrand apoi printre stele si constelatii, prin centrul soarelui si BUM galerii si vitrine care asteapta sa fie manevrate, intoarse, atinse si incercate de un numar cat mai mare de invatacei.

Cu siguranta si aici ai putea petrece o zi intreaga luand la rand toate incaperile insa noi avem un traseu mai lung pus la punct asa ca ma rezum la a analiza salile si grandoarea locului, constelatiile desigur o placere de a mea iar apoi ne vom indrepta in graba spre Kensington Park printre stropii de ploaie ce sterg urmele pasilor pe care am venit.

„Ca veveritele dupa ploaie” ar trebui sa inlocuiasca proverbul cu ciupercile. Agile si dragalase isi pregatesc proviziile pentru la iarna, ingroapa ghinde cu spor. Frunzele platanilor se scalda acum in razele de soare ale inserarii scuturandu-se inca de stropii de ploaie. O imagine ce nu sti cu ce anotimp sa o asociezi. In veselia noastra scoatem trepiedul si incepm sesiunea foto.

Kensington Palace prinde contur din descrierile din „Viata secreta a Printesei Diana” caut din priviri ferestrele apartamentelor 6 si 7. Alei late, pasari de toate natiile, lacul o bucata de oglinda in centrul parcului. Ma gandesc ce binecuvantare e parcul asta pentru a-ti desfasura antrenamentul zilnic. Asa cum facea si Diana in diminetile petrecute la Palat.

De aici, cu avant iar la metrou spre St. Paul Chatedral, unde fiind duminica, desigur urma sa inceapa slujba. Intotdeauna am admirat civilizatia si bunul simt din Bisericile altor religii. Catedrala este o cladire impunatoare, imensa, iar in interior sau abunda linistea, doar sunetul pasilor in atata spatiu  iti dau fiori.

Seara s-a lasat pe strazile londoneze, iar sclipirile felinarelor schimba dimensiunea autobuzelor cu doua etaje, par acum si mai mari. Ne indreptam spre London Bridge si chiar daca traseul este deviat din anumite motive, ajungem destul de repede si fara prea mari batai de cap. Exista un plan B in subteranul Londrei in orice situatie.

Iesim la suprafata la o distanta de ajuns incat sa contemplam  luminitele londoneze si la podul ce se mareste cu fiecare pas cu care ne apropiem. Spun cu mana pe inima ca mi-a placut foarte mult si l-am traversat bucuroasa nevoie mare. Multicultaralitatea data de multimea de turisti straini si de limbile vorbite parca te rupe din context insa luna plina ce straluceste in coltul podului de atrage ca un magnet. E o imagine deosebita, de unde dom’le smogul specific londonez de care ne vorbea la lectiile de engleza cand eu pot sa numar si stele chiar din buricul orasului?!

Inconjuram si Tower of London, stralucind si el in lumina lunii feeric, adevarata poveste. O adiere calduta incepe sa ne sufle pe la urechi, asa ca este timpul sa ne oprim sa bem un ceai la Wagamama (mi se plimba si acum limba in gura cand ii spun denumirea, desi nu e mare lucru). Ce ceai puteam sa incercam in Londra?! Ei aici vine povestea care ma fascineaza si care imi va ramane intiparita pentru totdeauna ca o amintire strict londoneza.

Ei bine, cand voi spune Londra indiferent de context, ma voi duce cu gandul la ghimbir. Da da, ghimbir ai citit bine, si nu pentru ca in Anglia ar fi cumva o clima tropicala insa desigur resursa lor provine din colonii. Asa ca m-am delectat cu ceai de ghimbir, biscuiti de ghimbir, bere de ghimbir, toate trezind papilele gustative la viata. M-am intors cu rezerve de ceai si biscuiti, cei din urma fiind dati gata inca din avion.  Cererile pentru berea de ghimbir curgeau garla la Ivonici care avea bagaj mai mare. Negocierile au fost pana la ultimul litru. Pentru cei ce nu au incercat inca berea de ghimbir, este o bautura non-alcoolica, revigoranta in Romania se gaseste in Plafar si in Mega Image.  Pentru beneficiile consumului de ghimbir va zic doar cateva de sezon: imbunatateste imunitatea, tuse, raguseala, elibereaza sinusurile, pentru toate detaliile cititi aici.

Inainte sa luam trenul spre Guildford, am traversat podul Embarkment pe jos pentru a admira inca o data peisajul Londrei ce-ti fura inima. Tamisa involburata la picioarele podului freamata inca de ultimele barci-taxi.

PS: Cat s-au scuturat cei cativa stropi de ploaie intre muzee si Kensington Park, ne-am avantat intr-o librarie foarte chic, unde am cerut curioase fiind cartea ce inca nu a ajuns sa fie tradusa in romana a lui Kate Morton, „The Secret Keeper” o minunatie. Dar adevarata intalnire cu librariile din Anglia intr-un articol nou.

PS2: More pictures will come!

//

City Break Londra, Day 1~ 19 Octombrie 2013

Nu mai iesisem de mai bine de un an din tara, cand Ivo a venit acasa cu vestea ca pleaca in Londra pentru 2 saptamani. Imi propune sa vin si eu, sa mai schimb putin aerul, pe 26 ar fi perfect, zise ea. Eu ca raspuns trag un plans serios, pe 26 nunta Alexutei era batuta in cuie, eram programata pentru dans. Dar cum deja stim ca atunci cand lasi emotiile deoparte solutiile vin mai repede, hop ce-ar fi sa plecam in aceeasi zi, pe19?!

In saptamana plecarii am fost la cinema, rar foarte rar merg la cinema insa acum era un motiv in plus, mult mai special: Printesa Diana. Trebuia sa intru in starea de Londra si Casa Regala asa ca eram la Cinema Pro printre putinii cinefili de la miezul zilei alaturi de Cristi. Desigur am scurs cateva lacrimi si am suspinat, inca nu stiu de ce, pentru ca filmul este frumos intradevar sau pentru ca nu are legatura cu cartea citita absolut deloc.

Dar sa trecem la subiectul articolului, Londra. Am plecat cu WizzAir tocmai pentru ca am vizitat low cost Anglia din toate punctele de vedere. Si nici nu stiti cat de bine este sa vizitezi ieftin si sa vezi atat de multe. A durat atat pana sa ma apuc de scris pentru ca pur si simplu nu pot sa ma decid cu ce sa incep. A fost partial o excursie atipica pentru mine, veti vedea si de ce.

Prima zi, adica sambata am avut un avans de 7 ore fata de Ivo. Suficient timp cat sa iau Londra la picior si sa ma gasesc la momentul potrivit in locul potrivit. Asa ca itinerariul arata asa:

-Piata Victoriei – pe care o cercetez pas cu pas pentru a schimba punctul de intalnire cu Ivonici, fiind in renovare;

–Palatul Buckingam- o splendoare, insa ceea ce m-a uimit cu adevarat aici este numarul foarte mare de turisti, care asteapta cu nerabdare schimbarea garzii. Da,mai multi oameni decat la protestele cu Rosia Montana. – Parcul St. James care pentru mine e un vis, e primul in top locuri de vizitat in Londra. E plin de viata, lebede, pelicani, veverite, gaste, rate acestea din urma fiindfavoritele Ducelui la masa. Lebedele au fost un cadou din partea Ambasadorului Rusiei acum multi multi ani. Desigur toate vietatile sunt familiarizate cu valul de turisti asa ca toate isi joaca rolul atragand atentia. Veveritele de exemplu se lasa ademenite si urca curioase pe piciorul oricarui turist, iar porumbeii aterizeaza in viteza la tine in palma daca faci cinste cu niste biscuiti.

– Green Park, mai degraba am urcat „The Constitution Hill” pana la Wellington Arch, sa ma incarez cu timpul pentru a prinde desigur si eu schimbarea garzii.  Am fost foarte surprinsa desigur nu de pista de bicicletisti care in alte tari este ceva normal, ci de banda speciala pentru cai cu semaforul aferent.  Cand am coborat piata era plina ochi, ora de schimbare este 11:30 asa ca daca vreti sa si vedeti ceva, va propun sa stati pe partea cu statuia din centru, sau cel mai bine pe marginea strazii „The Mall”.

– Am traversat parcul Green pentru a iesi in Piccadilly, o strada dominata de cladiri cu arhitectura impunatoare. Vitrine pregatite de sarbatoare, trotuare pline de turisti si o vreme de tricou. Da da, ai citit bine sfarsit de octombrie cu vreme de tricou.  Royal Academy of Arts, gazduieste in gradina interioara un tarc cu oi pentru ca se desfasoara o campanie de  sustinere afermierilor.

 

 

 

 

 

 

 

 

– Dupa Piccadilly Circus, intru pe pietonal si ma minunez cand pe stanga cand pe dreapta. Retinusem de la Ivo ca o sa imi arate ea un loc unde sunt vederile ieftine, 10 bucati cu o lira, ei iata ca eu gasesc 14 cu o lira asa ca nu mai stau pe ganduri si aleg de zor cele mai frumoase vederi . 

Zona este dominata de magazine cu suveniruri, iar pentru ca la inceput de articol spuneam ca se poate vizita Londra cu buget redus, recomand scotocirea mai multor magazine inainte de a face anumite alegeri.

– Trec pe langa China Town, ajung la Trafalgar Square unde  lumea este iar stransa ciorchine la comedianti. Ropote de aplauze si primii stropi de ploaie. Sunt pregatita cu pelerina de ploaie asa ca nu ma opresc din mers. Ma bucur chiar pentru stropii astia de ploaie. Asta e prima mea intalnire cu Big Ben. Ma adapostesc de ploaie sub coloanele de la Tesco (voi afla ca e unul din cele mai ieftine supermarketuri alaturi de Mark and Spencer. Il privesc si imi aduc aminte imaginile TV de la Jocurile Olimpice de la maraton, imaginile din cartile de Engleza din liceu si zambesc. Source: www.nationalgallery.org.uk

– Vizitez The National Gallery, intrarea fiind gratuita. Imi notez constiincioasa cateva tablouri remarcabile. Camerele sunt foarte diferite asa ca ma bucur de cromatica fiecareia, de stilul fiecareia.  Ba chiar devine un labirint de usi.

Source           :www.oceansbridge.com   italianrenaissance.weebly.com

– Ma indrept spre podul peste Tamisa si privesc cand spre London Eye, cand spre Big Ben. E distractiv, inca ploua iar lumea se pozeaza si in stanga si in dreapta. Apa e involburata si agitata, imi  mai aduc aminte de Power Boat jocul pe calculator din liceu. 

-Ma indrept spre Westminster Abbey, stilul gotic rasfrant daca imi aduc aminte de la lectiile de educatie plastica. Catedrala Regala si ea stralucitoare dupa picturii de ploaie in razele proaspete de soare rasarite de dupa nori.

– Cu gandul sa ma indrept spre Statia Victoria unde urma sa ma intalnesc cu Ivo iau o gura de aer si un loc jos in Westminster Chatedral, un moment de meditatie si liniste sufleteasca. Un moment de recunostinta 100% Sunt o norocoasa sa ajung sa vizitez Londra si asta fara prea multe planuri.

– Statia Victoria este un furnicar. Am timp sa admir cam tot ce ma inconjoara, ba chiar sa ma gandesc ce voi face in cazul in care nu ma voi intalni cu Ivo.  Telefonul nu ii suna insa sunt convinsa ca va aparea din minut in minut, asa ca sunt nerabdatoare sa ii povestesc pe unde  m-am plimbat.

Imediat dupa ce ne vedem in multime, incepem sa chicotim si sa povestim. Lista ce o poarta in buzunar e deja data gata in mare parte asa ca pornim pe jos unde altundeva decat spre Elephant and Castle. Mare fane ale scriitoarei Kate Morton. Nu inainte sa admiram inca o data Big Ben-ul la apus, cu un picnic incropit din Tesco.

Desi decorul e verde crud in Londra, toamna da semnele ei printre frunze. Platanii se dezbraca ici, colo.  Trecem pe langa „The Garden Museum”, o cladire misterioasa ce nu am apucat sa o vizitez insa.

Ma bucur ca iesim din agitatia turistica din zona centrala, stradutele sunt pustii rosul specific acestei tari se remarca usor in autobuzele cu etaj, in cutiile de posta si in cabinele telefonice.  Vantul matura frunzele, noi nu renuntam, iar cu harta ce o avem in mana ajungem in renumitul cartier ce naste o poveste de dragoste in „Orele indepartate”.

De aici fugim spre gara Waterloo, de unde vom pleca pe inserat spre Guildford.  Beculetele se aprind in felinare, Londra intr-o alta lumina. Continuarea intr-un alt articol.

 

 

// rate

Spre Sinaia cu dor… Cota 1400/2000 ~ 21 Septembrie 2013

Majoritatea persoanelor resimt o oarecare nostalgie la trecerea verii. Si eu o patesc, insa e ceva ce trece foarte repede pentru ca toamna vine intotdeauna plina de evenimente, de ocazii si activitati ce isi ocupa rand pe rand locul in calendar. Asa se face ca ne apropiam de jumatatea lui septembrie si aveam weekend-urile numarate pana tarziu in Noiembrie.

Balanta fiind, a venit momentul sa selectez, sa sortez sa clasific evenimentele in ordinea importantei,  apoi iar cantarit si iar decizii si ales dintre lantul uman de la Palatul Parlamentui, Protest Rosia Montana, Ziua Mobilitatii protest pentru dezvoltarea infrastructurii pentru biciclisti, pana cand am zis punct. Maine plecam la munte ii spun si  lui Cristi sa isi faca bagajul si ma gandesc deja aproape sarind de bucurie, dis de dimineata voi fi sus pe munte, din nou la aer curat.

De data asta, echipa era deja formata, Clubul de Miscare in frunte cu Camelia si Alexandra organizasera deja aproape toate detaliile, pana cand ne-am lipit si noi. Cum era sa lipsim de la o tura pe munte cu alte 30 de persoane cu aceeasi pasiune?

Nici n-am deschis bine ochii, vedeam deja Sinaia. Asa ca ne intalnim cu toata gasca la Cabana Schiori, dupa ce suntem escortati de la gara de Alexandra si Ellen .  Parca ar vrea sa burnitele, dar ne zicem ca e prea devreme. Prognoza in care am mare incredere anunta ploaia abia dupa ora 15:00 asa ca ne-am echipat si am pornit la drum.

Cand treceam pe langa cabana Iepurasului, un soare frumos se dezbraca de nori si un cer senin se colora pe cer, incat rand pe rand ne-am dezechipat de vreme buna. Sirul indian s-a desirat pe cararile insorite spre Cota 1400, iar cei 30 de montaniarzi sprinteni, s-au pornit si la povestit.

Alti curajosi coboara in viteza cu bicicletele. Imi aduc aminte cu placere o alta excursie de toamna in Sinaia, cand am vazut familii cu copii mici pedaland de zor la cota. E un sport ce ia amploare si la noi in tara, deja nu am parcurs un traeu vara asta fara sa intalnim si biciclistii.

Cota 2000 venea cu ceva nou pentru mine. N-am mai fost pe aici decat intr-o iarna friguroasa cu telecabina,  asa ca imi vine sa cant melodia ‘Colo-n vale’ . Serpuim cu drumul, ne oprim la poze de grup, facem trenuletul, ne minunam de niste ciuperci, mai urcam, ne mai si imbracam, soarele incepe sa se joace de-a v-ati ascunselea si ne tragem sufletul admirand minunatie de priveliste, E toamna si la munte, desi culorile nu s-au schimbat inca foarte mult.

Mai avem inc-un deal si inc-o vale si ajungem la Cabana Miorita.  Mancam sa ne mai incalzim putin, pentru ca pe platou incepuse sa ninga Fan-tas-tic cum ar spune Melania, zambeam pe dupa fularul de la gat, e prima zapada ce o vad inainte de ziua mea. Minunata senzatie sa ninga in septembrie inainte chiar sa te fi obisnuit cu ideea de toamna.

O pisica de munte, adevarata felina sta tolanita in geam lenesa satula. Si noi ne pornim din loc dupa o poza de grup memorabila.  Banda galbena ne duce de data asta spre Piatra Arsa. Ce ciudat sa simt ca au trecut vreo 10 ani de cand am fost pe aici. Si totusi neschimbat, decat anotimpul.  Poteca e asaltata de jnepeni, pe cer se da un spectacol de nori si desi ploua si e frig ma simt in al noualea cer. Muntele e splendid indiferent de vreme, atunci cand esti imbracat adecvat!

Ninge, cu fulgi mari si aposi, norii continua sa danseze pe cer in vale, ii admiram de pe platoul de la Piatra Arsa apoi continam pe banda albastra cu coborare in Sinaia prin Poiana Stanei. Coborarea imi aminteste de Jepii MIci in portiunile de lanturi, desigur cu un grad mai mic de dificultate dar cu acelasi peisaj spectaculos oriunde ai privi.

De indata ce intram in padure, culorile intradevar spalate de ploaie arata a toamna, as canta dar vocea-mi conserv asa ca sunetele se izbesc doar in capul meu si ma bucur ca o egoista de diverse versuri ce imi vin in minte in functie de traseu, fac rime si zic: „Coborai din Piatra Arsa (bis)/ Unde toamna nori-si varsa! Ziua pe la 3 hei!”

In Poiana Stanii ne intregim echipa, povestim ca doar suntem in vale, asa ca vantul nu mai sufla in schimb frigul se simte. Ne decidem cu Cristi sa prindem trenul asa ca ne luam ramas bun de la ecihipa de senzatie, felicitam organizatoarele si intindem pasul spre gara. Ultima portiune pana la Cabana Schiori mi-a placut mult, poteca ce serpuia prin padure cu piatra sa cubica, copacii cu strai de toamna si lumina difuza a inserarii a lasat o amintire superba pe retina mea. Am ajuns in gara pe inserat cu un pas alert ce a stors cativa stropi de sudoare din noi, insa o incantare ni se citea pe chipuri incat urcand in tren am fost recunoscatori pentru inca o excursie splendida.

Trenul asta il vad ca un simbol in excursii pana acum, le da viata, da startul unei povesti de neuitat, unor peripetii si intamplari minunate,  dar  le incheie in mod apoteotic in fuga sau in asteptarea vreunui intarziat din tara oricand un partener de drum de nadejde. Am crescut in spiritul calatoriei cu trenul si orice ar fii, o sa ma urmareasca toata viata, poate uneori cu nostalgie, poate alteori cu dor dar intotdeauna cu inima deschisa.

Desigur excursia devine mai memorabila pentru ca pe drum am reusit sa ma concentrez putin si sa invat sa joc table. Radeti voi radeti ca nu e mare lucru, dar mie mi-a placut sahul.  Apoi na ca am implinit si varsta la care cineva sa schimbe macazul si sa ma faca sa ma joc chiar cu interes (hihi). 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Fotografi minunati, drumeti iubitori de munte si frumos, indragostiti de miscare, de toamna, de aer curat, cam astia am fost cei 28 de participanti in tura asta. Tin sa felicit inca o data organizatorii Cami si Alexandra care fac o treaba minunata pentru Clubul de Miscare pentru Sanatate si desigur sa multumesc pentru prezenta atat de numeroasa companiei. Albumele cu pozele din drumetie le puteti vedea aici si aici. Cele cateva fotografii profesionale atasate postului sunt facute de Ciprian Ionut Bivol caruia ii multumesc cu drag.

 

 

 

 

 

 

 

Brebenei, sau crocus si-au scos ale lor petale lila dintre frunze adormite, pete de culoare la coborare ne fac sa pasim cu grija.

Va doresc o toamna ca in povesti, acceptati si ploaia cu frumusetile ei, cu povestile ei si va las un playlist de melodii pe care sa va incalziti gandurile.

Busteni -Omu via Varful Bucsoiu ~ 24-25 August 2013

Am planuit pe banda rulanta vara asta si mi-a priit, pe atat de bine incat sunt zglobie. Ba chiar am avut ocazia sa fac o retrospectiva, si nu pot sa inteleg de ce in vremea studentiei nu am plecat la munte macar o data pe luna pe trasee in stilul celui care urmeaza.  Sa nu mai lungim vorba cu aduceri aminte, sa purcedem la drum.

Trenul ne-a leganat pana in Busteni, fiind la inceput de repaus vocal, am profitat de un somn scurt. 9:30 a fost ora la care ne-am dat jos, tractorasul spre Cabana Gura Diham ne-a asteptat in fata garii. 5 lei biletul pentru cei ce vor sa mai scurteze din traseul aglomerat de masini pana la Cabana Gura Diham..

Desigur, nu mai este nimic nou faptul ca in fiecare an aici se infiinteaza un cartier de rulote. Creativitatea si-o manifesta fiecare in gospodaria lui, steagul Romaniei, gardulete, rasaduri cu flori, omul sfinteste locul.

La cererea fetelor, pentru ca am uitat sa precizez suntem in tura asta 4 fete harnice, cele mai harnice de la T Club cu care povestesc demult despre munte si hobbiul nostru comun, facem prima pauza la Gura Diham, avand in vedere ca am scurtat drumul, deci pauza pentru revigorare cu cafea, iar pentru mine un suc de jneapan.

Aici primim si informatii pretioase pentru dozarea adecvata a traseului. Sa o luam in ordinea in care au aparut pe traseu: zona e plina de ursi, un lant pe Bucsoiu este rupt, iar in jur de ora 16 o sa ploua, asa ca ar fi bine sa nu ne prinda pe creasta.  Traseul urma sa il avem comun doar pana la Pichetul Rosu, unde Andreea si Ioana se intorceau spre Busteni, iar eu si Tatiana continuam spre Omu cu drag.

Prima portiune pana la Poiana cu Izvoare, o strabatem intins, ajungand in 45 de minute. Alti turisti se opresc in drum la ideea ca au vazut ursoaica cu 2 pui. Vad maro in fata ochilor, parca inca vad randurile scrise de Viajoa la ea pe blog. Scot intr-un moment de curaj fluierul pe care nu-l mai las din gura pana dupa trecerea la Prepeleac si intindem pasul la maxim. Turistii lasati in urma par increzatori ca le deschidem drumul, altii care coboara ne intreaba nedumeriti daca ne e frica de ursi.

Revad portiunea comuna cu traseul spre Malaiesti, remarc mici schimbari, o banca si o tablie in cinstea montaniarzilor pierduti.  Traseul se pierde si el pentru un moment, chiar de la Prepeleac, insa Tatiana ma face atenta la jnepenisul cu crengile taiate ce denota faptul ca nu avem cum sa ne situam gresit pe harta. In tacerea ce ne urneste pasii ma gandesc cat de important este sa ai alaturi de tine intr-o tura la munte pe cineva de incredere si mai mult de atat care sa tina ritmul de mers.

Tunete ne ajung din urma, chiar in momentul de intrare pe zona de lanturi. Valuri de nori ne invaluiesc din toate partile, fereastra spre panorama se deschide doar din cand in cand, iar noi inaintam convinse, trebuie sa ajungem la Omu inainte de prognoza meteo. Astfel ca nu luam pauze multe, betele de trekking ale Tatianei sunt foarte de ajutor pe zona dinainte de lanturi, dupa care trecem la tehnica de scrambling, sau cum ar relata tata tura lui din tinerete ca au urcat de-a buselea. Tot pe blogul de calatorii mi-am imbogatit vocabularul cu aceasta tehnica, de altfel folosita si aflata deja in topul preferintelor mele.

Turistii se imputineaza pentru o perioada, noi doua ajungem pe creasta de unde avem vedere spre Cabana Malaiesti un strop de culoare in una din vaile glaciare din Bucegi dupa cum imi spune Tatiana.  Norii ne gadila pe la picioare, si suntem cu ochii in patru sa prindem ferestrele lasate libere de culoare din vai.

Turisti au inceput sa mai coboare, ne dam buna ziua si ajungem in varf de Bucsoiu. Un obiectiv indeplinit pentru noi doua, si un prilej de bucurie si multumire. De aici spre cabana Omu mai avem de „coborat si urcat inc-un deal si inc-o vale”, 4 la numar, pe creasta. O portiune splendita chiar daca vremea nu e cea mai buna, insa conteaza ce simti atunci cand urci pe munte, Iar mie imi tropaia sufletul de bucurie.

De pe Bucsoiu, chiar si pe o vreme ca asta, putem vedea Cabana Omu, ceea ce imi da mai mult curaj. Incepe sa se simta racoarea de pe creasta, fiind la o altitudine de 2492 metri,  asa ca intindem pasul si intr-o clipa suntem la Omu, Profitam din timp de GPS si gasim cutia ascunsa, in suficient timp cat sa ne inghete de-a dreptul mainile, si picioarele. Gandul ca o sa bem un ceai fierbinte ne incalzeste pe loc , asa ca debutam pe scena zgribulita de la Omu.

Ne gasim cu greu doua locuri libere la o masa vesela, si nu stim exact daca ceaiul aromat, cel mai aromat din cate cabane am incercat, sau frigul de afara  ne-a dat startul la ras. Si am ras Doamnne, fara pauze.  Pentru cazare trebuie sa retineti de indata numarul de telefon la care trebuie sa faceti rezervare in prealabil. Desi sunt 36 de locuri la prici si inca vreo 2 camere cu 4 si 6 locuri, ele sunt ocupate la foc continuu. Deci dupa cum se vede plecasem pregatita stiind unde voi dormi in noaptea ce urmeaza, la munte nu am alergat niciodata dupa conditii si nu voi face asta atata timp cat voi face drumetii, ei cititi ce urmeaza.

Ploaia se porneste exact dupa cum prevestisera cei de jos, 4 ore si 48 de minute arata cronometrul nostru in dreptul cabanei, adica exact inaintea dezlantuirii torentiale si chiar de grindina. Dunga rosie se termina la intrare in cabana, cel putin pentru ziua de azi. Seara o petrecem intr-un ras, la foc continuu, de indata ce in camera micuta se inghesuie drumetii. Lumea e mica, asa ca daca la Omu credeti ca sunt sanse mici sa va intalniti cu cineva cunoscut atunci va inselati. Se pare ca e reuniunea celor de la T Club.

Ritmul de mers a fost sustinut pe toata urcarea, cu toate astea tind sa cred ca rasul devine un tratament impotriva febrei musculare. 3 turisti de la prici nu au venit, tocmai cei de langa mine si Tatiana. Carevasazica avem spatiu berechet insa somnul fuge si rade si el de noi. Usa deschisa incearca sa faca fata cu portia de oxigen pentru fiecare drumet insa fara succes. Ies sa ma racoresc pentru o clipa iar luna imi surade din ceata. E o imagine de poveste afara, iar vantul sufla cu putere pe platou. Ultimii doi intarziati isi fac aparitia de la Cabana Babele, in puterea noptii.

Rasul nu inceteaza nici pe intuneric, daca ursul poti sa il sperii cu fluierul si cu galagia, apoi pe ras nici cum. Nu-i domnule chip sa adormi o clipa, fie ca esti cu ochii inchisi, deschisi tot aia e, camera e scufundata in bezna… in bezna si in chicoteli.

Dimineata, dupa prognoza deloc vesela cum ca ploua toata ziua, ne mai subliniem pentru un moment traseul. Avem ca prim obiectiv sa ajungem la Crucea Eroilor, apoi sa coboram pe Jepii Mici inapoi in Busteni. Ne urnim, 4 din fata cabanei pe o vreme de toamna tarzie, cu ceata, burnita si nu mai mult de 4 grade Celsius. Nu sunt in fruntea plutonului, asa ca ma preocup mai mult de picioare, fiind ud si alunecos.

Ne etalam rand pe rand toti 4 pelerinele de ploaie si daca bleumarin deriva din albastru curat ca cerul noi am intins steagul Romaniei pe cararile muntilor. Toti mai parcurseseram anterior drumul de la Omu la Babele, insa de data asta vremea, ori poate tacerea stabilita de vantul care sufla cu putere ne-a lasat sa ne indepartam de traseul dunga galbena. Asa se face ca pe un cer aproape senin si cu o priveliste verde de jnepenis cu un refugiu atarnand in varf de munte ne-am dumirit unde ne aflam de fapt.

Suntem in fata indicatorului care ne anunta: 3 ore pana in Moeciu de Jos si 2 ore pana la Pestera. Adica despre ce Babe vorbim, cand ne situam in Saua Batrana, chiar in dreptul Refugiului cu acelasi nume, la altitudinea de 2170 metri.  Mai aruncam o privire spre traseul lasat demult in urma si suntem de acord ca nu am pierdut nimic, vremea arata rau in partea aia. Varful Gutanu a ramas in urma cu a sa inaltime de 2246 m. Reconfiguram traseul,  mai schimbam marcajul inca o data, pentru triunghi rosu si coboram spre Pestera.  Nu intalnim pe nimeni pe traseu pana aproape de telecabina, in schimb este paradisul animalelor aici. Oi, vaci, porci, cai, magari cam tot ce poti tine intr-o batatura imprastiate cat vezi cu ochii. O imagine de vis cu mult verde, verde in ochii mei la fel de verzi de incantare.

Intr-un mic popas ne dam cu parerea ca e un traseu foarte frumos si cu siguranta ocolit de atatea ori. Se pare ca dunga galbena cea buclucasa ne-a dat prilejul sa vedem si alte peisaje. Un traseu accesibil, incadrat de Doamnele si de Batrina, imi aduc aminte de Imnul Bucegilor asa ca incepem sa dam frau liber versurilor. Asa ajungem in dreptul telecabinei din Pestera care ne va urca sus la Babele.  Concluzia noastra e ca si asa ajungeam prea repede acolo daca nu mai lungeam putin traseul.

Peisajul se schimba, numarul turistilor crescand vijelios, asa ca ne mai dezmortim putin cu un ceai si batem in cuie coborarea pe Jepii Mici. Crucea Eroilor inca nu se lasa vazuta,e imbracata grijuliu cu strat de nori, chiar daca turistii se insira pe Brana Caprelor (cum care capre, caprele care au plecat de la Cabana Caraiman, pentru cunoascatori – refren: La Cabana Caraiman (bis)/ Cabanieru-i cam golan Noaptea pe la 3, hei)) sa o vada.

Aduc in memorie amintirea excursiei din 2009. Se face imediat sinapsa si constat ca este un ciclu complet incheiat astazi. Prima data am urcat pe Jepii Mici in drum spre Malaiesti cu un popas la Omu pe platou, acum cobor pe drumul asta. Inca nu ati inteles? Vorbim despre un bildungsroman aici, un ciclu de transformare. Am urcat, in primul an de facultate, acum cobor, in anul cand inchei si masterul. Sunt eu prea visatoare sau traseul asta este un vis frumos. 

Turistii urca, obositi mai intreaba cat mai este pana la Babele. Raspunsul creste, creste cu fiecare pas. Iar noi nu facem decat 2 ore si putin pana jos langa Hotel Silva. Franele imi tremura cu fiecare pas, insa cu atata bucurie am coborat pe Jepii Mici. Un traseu extraordinar pe ale carui poteci nici nu ma mai gandesc la urs, e atat de populat, incat ursul sigur e in alta parte azi.

O ultima privire din gara Busteni, ne dezvaluie pentru o clipa Crucea Eroilor. Ii zambim ca rasplata si suntem multumiti pentru un weekend superb la doi pasi de casa, pe Valea Prahovei,  revenind cu aer curat de la Omu cu drag.

PS: Pozele sunt putine pentru ca turele adevarate trebuie pastrate in suflet.  Am preluat cateva de pe site-ul carpati.org , Tatiana o sa completeze cu cele de pe telefon si o mostra de Jepii Mici de la companionii de drum. Aici, am citit un jurnal foarte frumos al unei ture ce are ca punct comun Omu.